„În ceea ce priveşte daunele morale pretinse de reclamant, Curtea reţine din analiza prevederilor art. 253 alin. 1 din Codul muncii, că este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond pentru a exista răspunderea patrimonială: fapta ilicită a angajatorului; prejudiciul moral cauzat angajatului; culpa angajatorului şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii atrage răspunderea angajatorului în temeiul prevederilor art. 253 din Codul muncii, iar răspunderea este exclusă în lipsa a cel puţin uneia dintre aceste condiţii.
Referitor la daunele morale solicitate ca urmare a sancţiunii aplicate prin decizia nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului Judeţean B., se reține că aceasta a fost anulată de instanță şi nu a făcut obiectul contestării pe calea apelului.
Posibilitate producerii unor daune morale prin emiterea acestei decizii, nu poate fi negată, cu condiția, astfel cum se va dezvolta în continuare, a dovedirii producerii unui prejudiciu nepatrimonial.
Prejudiciul reprezintă un alt element al răspunderii patrimoniale, neputând fi antrenată răspunderea angajatorului dacă nu s-a produs un prejudiciu.
Într-adevăr, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial include o doză de aproximare și se raportează la o serie de criterii de evaluare, însă se impune ca cel ce le pretinde să dovedească în ce măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale.
Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.
De asemenea, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Reclamantul a pretins prin acţiune daune morale deoarece acţiunile conducerii pârâtului au fost de natură a aduce atingere statutului său profesional prin discreditarea sa sistematică, ştirbindu-i imaginea profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi.
Se reține că susținerile reclamantului fără suport probator rămân simple afirmații nedovedite. Acesta, deși sarcina probei îi revenea, nu a dovedit aceste afirmații.
În literatura juridică s-a statuat că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a unei persoane, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana care pretinde daunele. Dar, acordarea unei despăgubiri, în situația dată, este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu.
Prejudiciul moral se stabileşte, într-adevăr, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe. Cu privire la cererea de daune morale solicitate, instanţa va avea în vedere faptul că în cauză nu s-au produs probe de natură a face credibile susţinerile reclamantului. Deci, în ceea ce priveşte daunele morale pretinse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare în raport cu criteriile ce ţin de felul în care au fost lezate valorile morale pretinse, susţinerile reclamantului fiind simple afirmaţii nedovedite prin probe de natură a face credibile aceste susţineri.
Probaţiunea ce se impunea în cauză pentru fundamentarea solicitărilor reclamantului nu a fost efectuată, acesta limitându-se la a susţine că i s-au adus grave prejudicii morale, fiindu-i afectate statutul și imaginea profesională, respectul de sine și fiind pus într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi, în condiţiile în care era posibilă o probaţiune obiectivă cu referire la prejudiciul moral pretins a fi suferit.
Cum, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv a consecinţelor negative ca urmare a atitudinii pârâtei de natură să afecteze valorile sus menționate, astfel cum a invocat aceasta, din probele dosarului nerezultând că acesta a suferit vreo daună morală, se conchide că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor morale. Deci, reclamantul nu a dovedit că statutul și imaginea profesională, respectul de sine au fost afectate de măsura disciplinară luată de unitatea pârâtă prin Decizia nr. 22/01.03.2018, mai ales în condiţiile anulării acesteia.
Daunele morale reprezintă compensaţii ce pot fi acordate salariatului doar atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat reale suferinţe psihice părţii vătămate, care nu sunt echivalente cu nemulțumiri legate de măsura disciplinară luată de angajator.
Ca atare, nu se pot acorda daune morale reclamantului, chiar dacă sancţiunea aplicată a fost anulată de instanță, atâta vreme cât acesta nu a produs un minim de indicii şi dovezi în legătura cu existenţa prejudiciului moral şi întinderea acestuia.
Prin prisma dispozițiilor art. 253 din Codul muncii cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune, astfel cum s-a reținut, pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit. În speţă, reclamantul deși a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, nu a adus nicio probă pentru a dovedi consecinţele pe plan moral produse de măsura disciplinară dispusă de unitate.
În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura sancționării sale disciplinare prin decizia nr. 22/01.03.2018 şi cea anterioară, conform susţinerilor reclamantului, şi impactul acestor măsuri asupra lui, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul moral pretins a fi cauzat acestuia.”
Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 1126/2018, www.portal.just.ro
Referitor la daunele morale solicitate ca urmare a sancţiunii aplicate prin decizia nr. 22/01.03.2018 emisă de Muzeul C. din cadrul Consiliului Judeţean B., se reține că aceasta a fost anulată de instanță şi nu a făcut obiectul contestării pe calea apelului.
Posibilitate producerii unor daune morale prin emiterea acestei decizii, nu poate fi negată, cu condiția, astfel cum se va dezvolta în continuare, a dovedirii producerii unui prejudiciu nepatrimonial.
Prejudiciul reprezintă un alt element al răspunderii patrimoniale, neputând fi antrenată răspunderea angajatorului dacă nu s-a produs un prejudiciu.
Într-adevăr, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial include o doză de aproximare și se raportează la o serie de criterii de evaluare, însă se impune ca cel ce le pretinde să dovedească în ce măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale.
Pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale au fost afectate.
De asemenea, pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură să permită instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera exprimare a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.
Reclamantul a pretins prin acţiune daune morale deoarece acţiunile conducerii pârâtului au fost de natură a aduce atingere statutului său profesional prin discreditarea sa sistematică, ştirbindu-i imaginea profesională şi afectându-i respectul de sine, prin urmare punându-l într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi.
Se reține că susținerile reclamantului fără suport probator rămân simple afirmații nedovedite. Acesta, deși sarcina probei îi revenea, nu a dovedit aceste afirmații.
În literatura juridică s-a statuat că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a unei persoane, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constau generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana care pretinde daunele. Dar, acordarea unei despăgubiri, în situația dată, este supusă dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu.
Prejudiciul moral se stabileşte, într-adevăr, prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe. Cu privire la cererea de daune morale solicitate, instanţa va avea în vedere faptul că în cauză nu s-au produs probe de natură a face credibile susţinerile reclamantului. Deci, în ceea ce priveşte daunele morale pretinse se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare în raport cu criteriile ce ţin de felul în care au fost lezate valorile morale pretinse, susţinerile reclamantului fiind simple afirmaţii nedovedite prin probe de natură a face credibile aceste susţineri.
Probaţiunea ce se impunea în cauză pentru fundamentarea solicitărilor reclamantului nu a fost efectuată, acesta limitându-se la a susţine că i s-au adus grave prejudicii morale, fiindu-i afectate statutul și imaginea profesională, respectul de sine și fiind pus într-o poziţie de inferioritate în raport cu ceilalţi colegi, în condiţiile în care era posibilă o probaţiune obiectivă cu referire la prejudiciul moral pretins a fi suferit.
Cum, reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv a consecinţelor negative ca urmare a atitudinii pârâtei de natură să afecteze valorile sus menționate, astfel cum a invocat aceasta, din probele dosarului nerezultând că acesta a suferit vreo daună morală, se conchide că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea pârâtei la plata daunelor morale. Deci, reclamantul nu a dovedit că statutul și imaginea profesională, respectul de sine au fost afectate de măsura disciplinară luată de unitatea pârâtă prin Decizia nr. 22/01.03.2018, mai ales în condiţiile anulării acesteia.
Daunele morale reprezintă compensaţii ce pot fi acordate salariatului doar atunci când se face dovada că, urmare a comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat reale suferinţe psihice părţii vătămate, care nu sunt echivalente cu nemulțumiri legate de măsura disciplinară luată de angajator.
Ca atare, nu se pot acorda daune morale reclamantului, chiar dacă sancţiunea aplicată a fost anulată de instanță, atâta vreme cât acesta nu a produs un minim de indicii şi dovezi în legătura cu existenţa prejudiciului moral şi întinderea acestuia.
Prin prisma dispozițiilor art. 253 din Codul muncii cererea salariatului de acordare a daunelor morale este admisibilă, însă aceste daune, astfel cum s-a reținut, pot fi acordate doar în condiţiile în care solicitantul probează prejudiciul moral suferit. În speţă, reclamantul deși a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale, nu a adus nicio probă pentru a dovedi consecinţele pe plan moral produse de măsura disciplinară dispusă de unitate.
În contextul în care, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de reclamant este în sarcina acestuia, iar în speţă reclamantul nu a adus un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura sancționării sale disciplinare prin decizia nr. 22/01.03.2018 şi cea anterioară, conform susţinerilor reclamantului, şi impactul acestor măsuri asupra lui, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea de obligare a pârâtului la plata în favoarea reclamantului a compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul moral pretins a fi cauzat acestuia.”
Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 1126/2018, www.portal.just.ro